Trebuia sa fie o aventura
Cand am plecat noi doi la Cluj
Tu te vedeai pe tine
Eu pe noi doi, urme de ruj

Eu visatoare notorie si nebuna fara scapare,
Tu rebel fara cauza si ancorat in disperare.

Acum plecam spre Bucuresti,
Tu dormi, eu nu, tu nu zambesti
Eu sunt a treia, a patra si niciodata a doua dupa tine
Tu iti esti suficient
Eu inca langa tine.

Te-ai incalzit dar ma racesti
Fiindca eu vreau sa te cunosc, sa te citesc,
Ca eu asa stiu sa iubesc.

Tu te incui in mintea ta,
Iar mie nu-mi faci nicicand loc
Sunt doar un pion pe tabla ta
Esti numai gheata, apa, foc

In mintea ta tu nu gresesti
In mintea mea tu nu iubesti

Vreau sa fii prietenul care iubeste, vorbeste, zambeste si tace
Vrei sa fiu mai mult omul care te lasa in pace

Merg in spatele tau ca sa iti simt parfumul
Tu, obisnuit ca inca ma mai ai
Iti scuturi rece scrumul

Inainte ma priveai atent, cu drag, admirativ,
Eram doar eu si tu
Acum parca imi spui timid
C-ai vrea sa fii doar tu.

Eu tot astept sa fii tu printul
Singuratatea de mi-o curma
Tu tot pe tine te tot vezi
Si ma tot lasi in urma.

cand inchid un ochi

se face lumina

iar pe amandoi

mi-e frica sa-i inchid

caci de vad pe tine

si vreau sa dispari

crezi ca daca-i scot

piere si imaginea?

mi-e scarba de tine

mi-e scarba de mine

ce-ai facut cu noi?

am irosit anii

te urăsc.

in parfum de liliac mov

intre doua coli intinse

de bumbac fin, egiptean

si-apoi te intinzi alene

cand se misca fin perdeaua

in bataia racoroasaa adierei de februarie

intra subtire o raza,

si-ti proiecteaza pe frunte

noul inceput la care

te gandeai tu mai demult.

ce vei face oare atunci?

o privesc cand nu am somn

marele, rece graunte

cred ca nici el n-are somn

pe lungi panglici impletite

am alunecat demult

recitand versuri frumoase

dar n-am stiut sa ti le-ascult

petice albe de vata

m-am pierdut in puful lor

iar de-atunci eu ani de-a randul

am simtit incet cum mor

plouă și pe geamul spart

se preling stropii de apă

iar din casă se aude

cum rasună câte-o clapă

din pianul bătrân în care

notele se simt captive

oscilând și țipând tare

printre corzi și portative.

și afară se-ntind leneși

norii gri pe cerul trist

ascultând ce le îngână

mâinile unui artist.

și încet își face loc

pe marea boltă-nnegrită

câte-o stea, câte-o cometă,

și luna-i înmărmurită.

taie ceru-n lung și-n lat

câte-o rază a albei luni

desenând cu stelele

cozi difuze de păuni.

dar uite că nu mai plouă!

iar spre geamul încă ud

se apropie o mică fată

cu un suflet încă crud.

și uitându-se departe,

nu știe cum să mai spună

cât de rău îi pare acum

că n-a fost puțin mai bună

și că a frânt inimi mii

iar acum când ea iubește

plânge dar n-aude nimeni.

zeci de fluturi parcă zboară

repede-năuntrul ei

dar i-a fost sortit să fie

singură, sau doar cu ei

și fluturi e tot ce are

când se apropie el de ea

dar e-un mare zid de sticla

care-n veci nu va ceda.

iar ea va-ncerca să spargă

zidul clădit tot de ea

trece fără voia ei

viața în fugă lângă ea

se va stinge ca și nota

vechiului pian prăfuit

va fi un alt punct pe boltă,

plângând și stând ghemuit.

când m-am câțârat pe-un nor

ca s-ajung pe lună,

mi-au zis ceilalți să cobor

că nu sunt nebună -

să-mi doresc așa ceva

când ei aleg pământul,

eu fiind una ca ei -

cum să zbor cu vântul?

nu m-au lăsat să stau sus,

și să-mi ating visul,

și m-au tras cu totul jos,

și mi-au stins surâsul.

când am vrut să cresc un pom

mare pân’ la stele,

l-au tăiat din rădăcini

de au plâns și ele.

căci știau că pot urca

și eu printre ele

dar ei spulberă mereu

doar visele mele.

altădată mi-am făcut

aripi mari de înger,

și de-atunci și inima

parcă mi se frânge -

fiindcă ei mi-au și distrus

opera săvârșită,

dar acum le țin ascuns

și mă simt fericită,

fiindcă-ntr-o noapte știu de-acum -

c-am să le-ntind spre cer,

spre tot ce-a ramas pur și bun,

dar până atunci mai sper.