Luceafăra

Au fost odată ca-n povești,
Au fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
Costoi, Vase și-o fată.
Și erau singuri la părinți
Și mândrii-n toate cele
Până-ntr-o zi când s-au văzut
Și-au rămas cu sechele.
Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă,
În Club A unde într-un colț,
Pe rând cei doi așteaptă.
Privea în zare ca prin nori
Prin fumul gros ca ceața
Cum se-apropia încet Costoi,
Furându-i dimineața.
După ce-l amoreză grav
Și după ce-l vrăjește
Ea îl sărută așa suav
Otrăvindu-l prostește.
A doua zi cu vorbe dulci
Urechile-i încântă
Așa sfârși bietul Costoi
Cu inima prea frântă.
A doua oară vine ea
Cu pleata fluturându-i
Și-și face intrarea în Club A
Pe prinți stând și-așteptându-i.
Și așa ochește ea un crai
Cu fierul în bărbie
Și-l ridică puțin la culmi
Ușor ca pe-o hârtie.
În scurt timp fata-l sărută
Simțind contaminarea
Și așa curând ea căuta
Cu disperare baia.
După minute lungi în frig
I se retrage buza
“Gata, clar n-am să mă mai ling.”
Își spune, aranjând bluza.
Și cum călca ea hotărât
Cu pași repezi spre masă
Constată că încă se râdea
“A, da? Prea bine. Lasă…”
Apoi când pierde din venin
Prin spatele lui Vase
Fata ochește craiul fin,
Chiar el, carne și oase.
Și cu mișcări line de pelvis
Înspre ea craiul vine
Și-așa rămâne Vase prins
În lacrimi și suspine.
Fata îl cuceri curând
Căci știe ea ce poate
Și-n dans îi spuse ca prin gând
Că-i păre rău de toate.
Cu șoapte trase ca din tun
Îl face să o ierte
Căci Vase-i prietenul lui bun,
Și-l lasă să o certe:
“Tu ești frumoasă și te plac,
dar ce faci… nu se face!”
“Da știu, și da, și eu te plac,
Dar hai să facem pace.”
Se sărutară până-n zori
Cu pasiune și miere
Ca la plecare s-aibă un gând -
Că-i rost de revedere.