Rostul acestui blog

…nu este să promoveze produse, site-uri, alte blog-uri (cu excepția celor pe aceeași temă). Blog-ul acesta e strict pentru poezie și poate proză. E binevenit oricine să devină co-autor. Tot ce se cere este inspirația! Good day!

dispari

cand inchid un ochi

se face lumina

iar pe amandoi

mi-e frica sa-i inchid

caci de vad pe tine

si vreau sa dispari

crezi ca daca-i scot

piere si imaginea?

mi-e scarba de tine

mi-e scarba de mine

ce-ai facut cu noi?

am irosit anii

te urăsc.

joi, februarie

te trezesti joi dimineata

in parfum de liliac mov

intre doua coli intinse

de bumbac fin, egiptean

si-apoi te intinzi alene

cand se misca fin perdeaua

in bataia racoroasaa adierei de februarie

intra subtire o raza,

si-ti proiecteaza pe frunte

noul inceput la care

te gandeai tu mai demult.

ce vei face oare atunci?

epilog pentru noi doi

bila alba intre puncte

o privesc cand nu am somn

marele, rece graunte

cred ca nici el n-are somn

pe lungi panglici impletite

am alunecat demult

recitand versuri frumoase

dar n-am stiut sa ti le-ascult

petice albe de vata

m-am pierdut in puful lor

iar de-atunci eu ani de-a randul

am simtit incet cum mor

armonii pe pianul vechi

plouă și pe geamul spart

se preling stropii de apă

iar din casă se aude

cum rasună câte-o clapă

din pianul bătrân în care

notele se simt captive

oscilând și țipând tare

printre corzi și portative.

și afară se-ntind leneși

norii gri pe cerul trist

ascultând ce le îngână

mâinile unui artist.

și încet își face loc

pe marea boltă-nnegrită

câte-o stea, câte-o cometă,

și luna-i înmărmurită.

taie ceru-n lung și-n lat

câte-o rază a albei luni

desenând cu stelele

cozi difuze de păuni.

dar uite că nu mai plouă!

iar spre geamul încă ud

se apropie o mică fată

cu un suflet încă crud.

și uitându-se departe,

nu știe cum să mai spună

cât de rău îi pare acum

că n-a fost puțin mai bună

și că a frânt inimi mii

iar acum când ea iubește

plânge dar n-aude nimeni.

zeci de fluturi parcă zboară

repede-năuntrul ei

dar i-a fost sortit să fie

singură, sau doar cu ei

și fluturi e tot ce are

când se apropie el de ea

dar e-un mare zid de sticla

care-n veci nu va ceda.

iar ea va-ncerca să spargă

zidul clădit tot de ea

trece fără voia ei

viața în fugă lângă ea

se va stinge ca și nota

vechiului pian prăfuit

va fi un alt punct pe boltă,

plângând și stând ghemuit.

cândva

când m-am câțârat pe-un nor

ca s-ajung pe lună,

mi-au zis ceilalți să cobor

că nu sunt nebună -

să-mi doresc așa ceva

când ei aleg pământul,

eu fiind una ca ei -

cum să zbor cu vântul?

nu m-au lăsat să stau sus,

și să-mi ating visul,

și m-au tras cu totul jos,

și mi-au stins surâsul.

când am vrut să cresc un pom

mare pân’ la stele,

l-au tăiat din rădăcini

de au plâns și ele.

căci știau că pot urca

și eu printre ele

dar ei spulberă mereu

doar visele mele.

altădată mi-am făcut

aripi mari de înger,

și de-atunci și inima

parcă mi se frânge -

fiindcă ei mi-au și distrus

opera săvârșită,

dar acum le țin ascuns

și mă simt fericită,

fiindcă-ntr-o noapte știu de-acum -

c-am să le-ntind spre cer,

spre tot ce-a ramas pur și bun,

dar până atunci mai sper.

hoinarul

se zvonește de zile-ntregi

că umblă singur prin oraș

și merge-alene pe străduțe

un cuvânt cârcotaș

și eu îl știu fiindcă-i al meu

și mi-a fugit din carte

dacă-l vedeți să nu-l lăsați

să fugă mai departe

căci fără el e incomplet

jurnalul meu cu vise

de-acolo a sărit și el -

din colile desprinse.

cine citește ce-am scris eu

nu poate să-nțeleagă

nimic fără acel cuvânt

nimic nu se mai leagă.

el este genul de cuvânt

ce vrea să fie liber

și sare peste câte-un rând

e mic, cu fler și ager.

dar am să-l prind cât de curând

și-l voi lipi acolo

fiindcă-i periculos precum

temutul zeu Apollo.

el omora ciclopii toți

pentru-a-și răzbuna fiul

căci ei l-au ascultat pe Zeus -

făurind trăsnetul.

Apollo-și arunca săgețile

cu arcul său puternic

așa, cuvântul necăjit

și-aruncă literele.

așa era de când l-am scris

pentru întâia oară

furios și încăpățânat

mereu a vrut să sară

și n-a stat locului o clipă

fiindcă așa e el

nu vrea să stea-nchis într-o carte

e-un suflet mai rebel

un făt-frumos din lacrimă

el a sărit din cartea mea

de basme din copilărie.

craiul cel blond și ciufulit

și fraged ca o păpădie.

și-n ochii lui parcă zărești -

frânturi din cer și mare.

și are niște buze dulci

veșnica lui chemare.

dar are un suflet mititel

parcă ascuns în ceață

și nu-i dă drumul să răsară

ca soarele de dimineață

să-l vadă lumea așa cum e,

să nu-i mai fie frică

să se deschidă ca o carte

să-l vedem ca prin sticlă.

dar îi e frică să iubească

așa cum e menit oricui,

și sufletu-i e prizonier

în interiorul lui.

iar cheia parc-a înghițit-o

și nu vrea să mă lase

să o găsesc, oricât o caut

din jar până-n crevase.

cândva îl va elibera,

fiindcă el are cheia

și fiindcă lui îi e menit

să-mi stingă nostalgia

cuvinte pentru cel ce nu le are

un vis si mi-ar fi de ajuns

sa pun capat dilemei mele

sa stiu pe unde ai ajuns

sa stiu ca nu esti singur sau ti-e rau

sa te mai vad odata

pe noul tau taram

fiindca acum ma bantui

parca te-aud mereu

si daca nu te-ntorci

macar apari in vise

sa te mai vad si eu

nimic din cele petrecute

nu s-au atins de chipul tau, sa stii

si-n mintea mea strans te-am pastrat

asa cum te vedeam mereu

foarte voios si plin de viata

asa te-am imortalizat

pentru toti anii-astia trecuti

atata tot iti cer – un vis

de-as sti ce faci mi-ar face mie bine

si totusi..n-ai putea-ntr-un fel..

sa te intorci la mine?

la margine de gând

m-as plimba o vecie

cand bate vantul bland

imi place sa ma pierd

la margine de gand

nimic nu-ti sta in cale

si te lasi dus de val

absent din lumea asta

auster carnaval

un univers mai simplu

si totusi mai frumos

decat sa vad cand umblu

orasul somnoros

lumea imaginara

e mica si perfecta

si e tot timpul vara

pana cand deschid ochii

si-atunci dispare tot