Rostul acestui blog

…nu este să promoveze produse, site-uri, alte blog-uri (cu excepția celor pe aceeași temă). Blog-ul acesta e strict pentru poezie și poate proză. E binevenit oricine să devină co-autor. Tot ce se cere este inspirația! Good day!

in tren

E cald in compartiment
Dar mai cald la mine in minte
Fiindca’s asa plina de tine
Ca nu mai am cuvinte

Trebuia sa fie o aventura
Cand am plecat noi doi la Cluj
Tu te vedeai pe tine
Eu pe noi doi, urme de ruj

Eu visatoare notorie si nebuna fara scapare,
Tu rebel fara cauza si ancorat in disperare.

Acum plecam spre Bucuresti,
Tu dormi, eu nu, tu nu zambesti
Eu sunt a treia, a patra si niciodata a doua dupa tine
Tu iti esti suficient
Eu inca langa tine.

Te-ai incalzit dar ma racesti
Fiindca eu vreau sa te cunosc, sa te citesc,
Ca eu asa stiu sa iubesc.

Tu te incui in mintea ta,
Iar mie nu-mi faci nicicand loc
Sunt doar un pion pe tabla ta
Esti numai gheata, apa, foc

In mintea ta tu nu gresesti
In mintea mea tu nu iubesti

Vreau sa fii prietenul care iubeste, vorbeste, zambeste si tace
Vrei sa fiu mai mult omul care te lasa in pace

Merg in spatele tau ca sa iti simt parfumul
Tu, obisnuit ca inca ma mai ai
Iti scuturi rece scrumul

Inainte ma priveai atent, cu drag, admirativ,
Eram doar eu si tu
Acum parca imi spui timid
C-ai vrea sa fii doar tu.

Eu tot astept sa fii tu printul
Singuratatea de mi-o curma
Tu tot pe tine te tot vezi
Si ma tot lasi in urma.

unu plus unu

Doua suflete stinghere
S-au lipit si-nghit tacere
Doua suflete lipite
Se privesc nedumerite
Doua suflete confuze
Isi citesc astazi pe buze
Ne-am intalnit din greseala
Explozie sentimentala
Ne-am contopit in cuvinte
Ne-am gasit aceeasi minte
Am crezut in mari povesti
Eu vreau, tu nu reusesti
Si vezi? nu suntem de-un soi.
E singuratatea-n doi.

piatra

Am o piatra, o piatra calda langa mine
Pulseaza fiindca are o inima, e vie
E piatra mea si nu-mi vorbeste, nu m-atinge
Se uita in gol si nu se bucura ca ninge
O-mbratisez dar nu ma vede, nu-mi raspunde
Ii spun ca ninge dar e o piatra, si nu aude.
Sarut o piatra si-n inima-mi se scalda
E piatra mea, e muta, absurda, calda.

Luceafăra

Au fost odată ca-n povești,
Au fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
Costoi, Vase și-o fată.
Și erau singuri la părinți
Și mândrii-n toate cele
Până-ntr-o zi când s-au văzut
Și-au rămas cu sechele.
Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă,
În Club A unde într-un colț,
Pe rând cei doi așteaptă.
Privea în zare ca prin nori
Prin fumul gros ca ceața
Cum se-apropia încet Costoi,
Furându-i dimineața.
După ce-l amoreză grav
Și după ce-l vrăjește
Ea îl sărută așa suav
Otrăvindu-l prostește.
A doua zi cu vorbe dulci
Urechile-i încântă
Așa sfârși bietul Costoi
Cu inima prea frântă.
A doua oară vine ea
Cu pleata fluturându-i
Și-și face intrarea în Club A
Pe prinți stând și-așteptându-i.
Și așa ochește ea un crai
Cu fierul în bărbie
Și-l ridică puțin la culmi
Ușor ca pe-o hârtie.
În scurt timp fata-l sărută
Simțind contaminarea
Și așa curând ea căuta
Cu disperare baia.
După minute lungi în frig
I se retrage buza
“Gata, clar n-am să mă mai ling.”
Își spune, aranjând bluza.
Și cum călca ea hotărât
Cu pași repezi spre masă
Constată că încă se râdea
“A, da? Prea bine. Lasă…”
Apoi când pierde din venin
Prin spatele lui Vase
Fata ochește craiul fin,
Chiar el, carne și oase.
Și cu mișcări line de pelvis
Înspre ea craiul vine
Și-așa rămâne Vase prins
În lacrimi și suspine.
Fata îl cuceri curând
Căci știe ea ce poate
Și-n dans îi spuse ca prin gând
Că-i păre rău de toate.
Cu șoapte trase ca din tun
Îl face să o ierte
Căci Vase-i prietenul lui bun,
Și-l lasă să o certe:
“Tu ești frumoasă și te plac,
dar ce faci… nu se face!”
“Da știu, și da, și eu te plac,
Dar hai să facem pace.”
Se sărutară până-n zori
Cu pasiune și miere
Ca la plecare s-aibă un gând -
Că-i rost de revedere.

dispari

cand inchid un ochi

se face lumina

iar pe amandoi

mi-e frica sa-i inchid

caci de vad pe tine

si vreau sa dispari

crezi ca daca-i scot

piere si imaginea?

mi-e scarba de tine

mi-e scarba de mine

ce-ai facut cu noi?

am irosit anii

te urăsc.

joi, februarie

te trezesti joi dimineata

in parfum de liliac mov

intre doua coli intinse

de bumbac fin, egiptean

si-apoi te intinzi alene

cand se misca fin perdeaua

in bataia racoroasaa adierei de februarie

intra subtire o raza,

si-ti proiecteaza pe frunte

noul inceput la care

te gandeai tu mai demult.

ce vei face oare atunci?

epilog pentru noi doi

bila alba intre puncte

o privesc cand nu am somn

marele, rece graunte

cred ca nici el n-are somn

pe lungi panglici impletite

am alunecat demult

recitand versuri frumoase

dar n-am stiut sa ti le-ascult

petice albe de vata

m-am pierdut in puful lor

iar de-atunci eu ani de-a randul

am simtit incet cum mor

armonii pe pianul vechi

plouă și pe geamul spart

se preling stropii de apă

iar din casă se aude

cum rasună câte-o clapă

din pianul bătrân în care

notele se simt captive

oscilând și țipând tare

printre corzi și portative.

și afară se-ntind leneși

norii gri pe cerul trist

ascultând ce le îngână

mâinile unui artist.

și încet își face loc

pe marea boltă-nnegrită

câte-o stea, câte-o cometă,

și luna-i înmărmurită.

taie ceru-n lung și-n lat

câte-o rază a albei luni

desenând cu stelele

cozi difuze de păuni.

dar uite că nu mai plouă!

iar spre geamul încă ud

se apropie o mică fată

cu un suflet încă crud.

și uitându-se departe,

nu știe cum să mai spună

cât de rău îi pare acum

că n-a fost puțin mai bună

și că a frânt inimi mii

iar acum când ea iubește

plânge dar n-aude nimeni.

zeci de fluturi parcă zboară

repede-năuntrul ei

dar i-a fost sortit să fie

singură, sau doar cu ei

și fluturi e tot ce are

când se apropie el de ea

dar e-un mare zid de sticla

care-n veci nu va ceda.

iar ea va-ncerca să spargă

zidul clădit tot de ea

trece fără voia ei

viața în fugă lângă ea

se va stinge ca și nota

vechiului pian prăfuit

va fi un alt punct pe boltă,

plângând și stând ghemuit.

cândva

când m-am câțârat pe-un nor

ca s-ajung pe lună,

mi-au zis ceilalți să cobor

că nu sunt nebună -

să-mi doresc așa ceva

când ei aleg pământul,

eu fiind una ca ei -

cum să zbor cu vântul?

nu m-au lăsat să stau sus,

și să-mi ating visul,

și m-au tras cu totul jos,

și mi-au stins surâsul.

când am vrut să cresc un pom

mare pân’ la stele,

l-au tăiat din rădăcini

de au plâns și ele.

căci știau că pot urca

și eu printre ele

dar ei spulberă mereu

doar visele mele.

altădată mi-am făcut

aripi mari de înger,

și de-atunci și inima

parcă mi se frânge -

fiindcă ei mi-au și distrus

opera săvârșită,

dar acum le țin ascuns

și mă simt fericită,

fiindcă-ntr-o noapte știu de-acum -

c-am să le-ntind spre cer,

spre tot ce-a ramas pur și bun,

dar până atunci mai sper.